In ultima vreme am constatat un trend periculos in evaluarea activitatii parlamentarilor. Mai exact, un parlamentar va fi cu atat mai apreciat de catre colegii sai de partid cu cat mai multe initiative legislative ii poarta semnatura, iar de aici pana la a depunde proiecte legislative in mod inutil, de forma, doar pentru a atinge “numarul” este doar un pas mic, facut deja de multi parlamentari.

Cunosc personal cazuri in care parlamentari dau bani grei unor experti, pentru ca acestia sa le scrie proiecte de lege, indiferent pe ce subiect – lucru care imi aminteste de cumpararea lucrarilor de diploma de la cei care, mai cunoscatori intr-ale scolii, s-au transformat in scriitori de lucrari de diploma contra cost, taxate si in functie de nota finala.

Daca la prima vedere nu ar fi aceeasi mare problema ca in cazul lucrarilor de diploma, pentru ca pana la urma nu fraudeaza pe cineva, ci isi fac doar treaba, la o analiza mai atenta, situatia este mult mai grava, pentru ca acele proiecte, odata trecute, devin legi si produc efecte reale in viata reala.

In mod normal, o norma, fie lege, hotarare de guvern, decret s.a.m.d., trebuie sa apara ca raspuns la o nevoie a societatii, pentru a rezolva o situatie problematica. De exemplu, ne este destul de usor sa intelegem de ce avem nevoie de un cod rutier, care este nevoia la care raspunde si cum incearca sa satisfaca nevoia care l-a generat.

Problema apare insa atunci cand totul functioneaza fara probleme, iar un parlamentar, in cautare de subiecte, poate si fara o cunoastere a fenomenului pe care il va reglementa, se apuca sa scrie o lege, aceasta lege trece si creeaza mai mult haos decat sa solutioneze ceva – pentru ca nu are ce anume sa solutioneze.

Tot o problema ar fi si faptul ca din astfel de excese de zel, aceeasi tema va ajunge sa fie reglementata, uneori diferit, in mai multe legi si proiecte de legi, incurcand lucrurile in ultimul hal – toti cei care si-au construit o casa cu siguranta isi amintesc cu groaza de numarul de avize, hartii si hartiute necesare. Iar cauza este exact reglementarea excesiva a subiectului (supranormarea).

Mai avem inca o problema – e vorba de stabilitatea legislativa. In teorie, nici un cetatean nu poate invoca in apararea lui necunoasterea legii. Dar cum oare poate un cetatean, chiar si unul de buna credinta, sa cunoasca legile, cata vreme acestea se schimba de fiecare data cand un parlamentar mai simte nevoia sa se remarce printr-un nou proiect de lege?

Nu spun ca toti parlamentarii practica acest sport, dar spun ca aceia care o fac sunt destul de multi si mai mult incurca decat sa ajute.

Solutia este simpla: toti cei care practica acest sport nu ar trebui decat sa inteleaga ca legile trebuie sa urmareasca intai si intai binele societatii, acolo unde exista intr-adevar probleme, si sa mai inteleaga ca intotdeauna, inainte de a propune un proiect de lege, trebuie sa se asigure ca intelege foarte bine ce efecte va genera acea lege asupra societatii, constient fiind de faptul ca de foarte multe ori, efectele urmarite sunt insotite si de alte efecte, latente, dar si de disfunctii. Iar atunci cand vor pune societatea pe primul loc, nu propria pozitie in concursul de scris legi, vor fi niste buni parlamentari.

Pana atunci, singurii care ii pot sanctiona suntem noi, alegatorii, mai ales ca anul acesta este si unul electoral, iar de cate ori cinvea se lauda cu numarul de proiecte de legi, ar fi bine sa il intrebam si care au fost acestea, ce reglementau, si mai ales din ce motiv.